„Steaua fără nume. Poveste imaginată și pusă pe hârtie de Mihail Sebastian înainte de apusul destinului său nedrept, dar și la apusul unei extraordinare perioade a literaturii și culturii noastre, cea interbelică!
Piesa este scrisă într-o cheie predominant comică, dar atinge sublim, teme majore ale umanității. Rețeta poveștii e simplă, dar profund umană! O stea! O iubire! O gară!
O stea … fără nume, care se abate din traiectoria sa obișnuită: surprinzător, neașteptat, imprevizibil, determinând impactul a două lumi, total opuse ca modalități de abordare a vieții, dar profund congruente când timpul stă!
O iubire ... vijelioasă, meteorică, incandescentă, precum un corp ceresc intrat în atmosfera pământului! Arderea e unică, spectaculoasă, dar și rapidă, consumându-se paradoxal, în timp ce se dezintegrează.
O gară ... reprezentând locul comun. Locul bagajelor multe și al privirilor lungi, precum șinele de tren. Locul peroanelor udate cu lacrimi, unde oamenii se înghesuie, se îmbrâncesc și se împiedică, dar și unde se văd, se simt, se miros. Își vorbesc sau își zâmbesc. Locul venirilor și al plecărilor, dar și al trecerilor. Al așteptărilor, dar și al despărțirilor. Al respirațiilor scurte, al zumzetului uman în toată splendoarea lui. Al șuieratului, pufăitului, scârțâitului de tren. Trenul! Această materializare perfectă a destinului uman, care leagă drumuri de fier între inimile noastre!
În demersul nostru pământesc parcă totul se reduce la a prinde sau a nu prinde trenul. Trenul acesta pe cât de comun, pe atât de personal. Trenul acesta ce te poate duce sau aduce, cine știe de unde și cine știe către unde!
Spre o stea, o iubire, o gară ...”
- Florin Coșuleț, actor și regizor