Moroi

Undeva, într-un sat uitat de lume, un bărbat asistă la propria sa înmormântare. La scurt timp după, o apariție stranie înfricoșează mai multe bătrâne care sunt incapabile să redea în fața reporterilor spaima cumplită prin care au trecut. Lucrurile ciudate nu se opresc aici: un cuplu primește vizita unui cap, anumiți oameni încep să se comporte ca niște animale, iar un bloc este zguduit frecvent de o forță inexplicabilă care parcă îi proiectează pe locatari într-un univers paralel. 

Nu, spectacolul „Moroi” nu este o experiență terifiantă, așa cum v-ați aștepta, ci, dimpotrivă, o incursiune teatral-muzicală comică și parodică în eresurile românești, surprinzând în mai multe tablouri modul în care oamenii se raportează la experiențele supranaturale, la divinitate și la forțele întunericului, la viață și la moarte.

"Dintotdeauna există un soi de joc, mai mult sau mai puțin serios, între «dincolo» și «dincoace». În funcție de felurile în care văd lumea, oamenii, de oriunde vor fi fiind ei, își imaginează toate hărțile posibile ale călătoriilor între viață și moarte. Cu cît mai necunoscut e teritoriul care-și cere harta, cu atât mai aprinsă e imaginația cartografilor. Nimeni nu scapă de exercițiul acestei geografii atât de personale. Și, pentru că peste acest exercițiu nu se poate sări, pentru că e atât de obligatoriu, el devine singura «olimpiadă» la care participă absolut toată lumea. Culmea! Așa ceva s-ar putea numi oricum, numai întrecere nu. Cu toate astea, aici e cea mai disputată competiție. Iar când își dau seama ce fac, oamenii se opresc, râd, plâng și spun povești. 

Printre multe altele, îi datorez cu totul lui Alexandru Dabija și experiența fascinantă de a scrie texte pentru spectacole de teatru. Iar în cazul acestui text, îi datorez cercetătoarei Laura Jiga Iliescu, de la Institutul de Etnografie și Folclor «Constantin Brăiloiu» al Academiei Române, experiența lecturii unui braț de cărți care vorbesc despre cum se văd, de aici, din părțile astea de lume, potecile între «dincolo» și «dincoace»”.
Cătălin Ștefănescu

„Micul text cu fantome urbane a apărut accidental, după o discuție cu dl. Dabija și după niște întâlniri cu o băbuță stranie. Cântecele... vara trecută, printre lecturi despre stafii și povești cu strigoi. Îmi place teribil «umorul cu nod în gât» pe care îl propune spectacolul. Hohotele de râs nu sunt deranjate de prezența sicrielor, dar moartea e prezentă și ne permite multe pentru că oricum «gluma» finală îi aparține.”